Dacă mulți dintre fanii tenisului n-au înțeles cum de Nole (37 de ani) l-a putut învinge într-un picior pe Carlitos (21), în finala de vis a Jocurilor Olimpice de la Paris, cu siguranță planeta a interpretat în fel și chip lacrimile învingătorului și lacrimile celui învins.
Novok Djokovic – Carlos Alcaraz 7-6 (3), 7-6 (2) 2-0
După realizarea punctului final, Nole a urlat la cer, s-a prăbușit la pământ, a izbucnit în lacrimi, și-a făcut cruce cu mâna tremurând și s-a uitat în direcția lojei familiei. De partea opusă, Carlos Alcaraz, tânărul învins (în urmă cu o lună biruia la Wimbledon contra lui Djokovic), n-a putut să acorde interviul de sfârșit de meci, din cauza lacrimilor de neputință.
Lacrimile de milă – nădejdea în ajutorul divin – și lacrimile de ciudă nu-s totuna.
Nole a mulțumit providenței pentru că l-a însoțit în lupta pentru medalia olimpică, singura rămasă lipsă din panoplia celui mai mare tenismen al lumii. Îngerul păzitor al sârbului a plutit peste arena centrală a Roland Garros-ului, ca o revanșă, atât pentru înfrângerea de la Londra, unde Carlito s-a deslănțuit – de parcă era eroul de la Termopile – cât și ca o împlinire a perseverenței. Nole mai bătuse la ușile Zeilor pentru laurii olimpici. Dumnezeu i-a șoptit mereu “încă nu e momentul.” Îngăduitor, Serbinatorul – așa cum l-am poreclit în lupta sa contra ințepării din Australia – a așteptat momentul. Pronia divină l-a copleșit. Nole n-a urlat la cer asemenea lupilor a pagubă și recompensă, ci asemenea lui Noe, salvatorul speciilor din timpul Apocalipsei.
“Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu strigăte de bucurie” (Psalmul 126:5)
Când o mamă plânge pentru întoarcerea fiului risipitor, inima lui Dumnezeu se frânge și-i aduce înapoi odrasla, când un tată urlă de durere că fiii lui s-au prăpădit, se spune că Dumnezeu mută cerul mai aproape de pământ. Dar când verși lacrimi de slavă, printre creștini se spune că te strădui să umpli burduful Domnului și atunci se petrece minunea.
Se poate spune că victoria lui Nole a fost o minune? Se poate că da, se poate că nu. Credința lui puternică l-a dus spre cea mai înaltă treaptă a podiumului. Cum a sunat Imnul Serbiei, când flutura steagul țării sale niciodată învinse?
Lacrimile lui Nole au fost ploile Sfântului Ilie. A sădit rădăcinile credinței într-un spațiu pervertit de transumaniștii care au batjocorit ”Cina cea de taină.” În ultimele zile, directorul de festivități al Jocurilor Olimpice s-a plâns la autorități că i s-au adus prejudicii de imagine și cere despăgubiri. Nicio cisternă de lacrimi artificiale nu-i îndreaptă rătăcirile. Bezmetic, își va găsi îndurarea doar dacă va ști să cadă în genunchi și să-și bată o cruce creștină. Dar n-o va face, fiindcă face parte dintr-o mișcare atee.
„Să ne rugăm pentru iertarea greșiților noștri!” Nu așa se spune printre creștini?
Lacrimile lui Nole au înecat toate urmele păgâne ale Olimpiadei. Cât despre lacrimile de ciudă ale lui Carlitos? Junele ar trebui să înțeleagă că unii Zei sunt muritori. Nemuritori sunt cei căzuți care știu cum să se ridice.
Marius Ghilezan
