Roger Waters este un rebel care nu se astâmpără, nici la 70 de ani. Unul dintre foștii colegi ai săi l-a făcut maniac. Poliția din Germania l-a reținut o noapte pe motiv de acțiuni naziste. Cum? El fiul unuia care a fost arestat de către naziști. Lumea a luat-o razna rău de tot.
Nebunul cu ochii vii, cum l-ar fi descris Nicu Covaci, a fost și la București. Ne-a incantat și încântat cu ritmurile sale cunoscute, dar și cu strofele căzute din topor.
N-are nimic din ADN-ul noii ordini mondiale. E un decrepit al generațiilor care încă mai cred că talentul e de la Dumnezeu. Evoluează cu tribunele pline. Ultima oară prietenii mei l-au văzut la Budapesta. Au povestit de parcă au fost parte la o minune.
Generației noastre, The Wall, albumul trupei Pink Floyd, îi dădea impresia dezrobirii. David Gilmore, Roger Waters, Nick Mason, Rick Wrights erau niște monștri sacrii. Visam la Vest ca la o Fată Morgană. Ei erau, pentru noi, întruchiparea capitalismului. Visam să fug, să trec Dunărea înot, pentru a le căra boxele. Am trimis niște timbre și am primit Albumul foto The Animals. Am turbat când un coleg mi-a decupat o serie de imagini. Noroc că în șirul prietenilor care mi-au consumat cartea, pierdusem șirul clienților.
Ne-am propus să aducem Pink Floyd în formulă completă la Timișoara, la douăzeci de ani de la revoluție. Nu s-a putut. Primarul de atunci nu s-a străfocat. Și managerul lor se dădea de ceasul morții cât de greu e să-i strângă pe toți. Plus, nici nu aveam un spațiu pentru juma de sută de mi de spectatori cel puțin.
Iată că mitul reunificării bătrânilor bolunzi s-a spulberat. Celebrul chitarist David Gilmore, unul dintre pilonii de forță ai trupei Pink Floyd, explică într-un interviu din The Guardian de ce nu se poate împăca deloc cu Roger Waters. Nu voi mai urca niciodată pe scenă cu “un admirator al dictatorilor feroci, a criminalilor de tip Putin și Maduro.” “Nimic nu m-ar face OK să mai împart scena cu unul care nu respectă femeile și drepturile comunității LGBTQA+. Mi-ar plăcea să mă întorc pe scenă cu Rick Wright, care a fost unul dintre cei mai blânzi și mai talentați din punct de vedere muzical pe care i-am cunoscut vreodată,” a mai spus Gilmore.
După cum sesizăm, cei doi sunt despărțiți de falia uriașă dintre progresism și lumea veche. Întrebat de jurnaliștii de la The Guardian, dacă el crede că există o lume de apoi, a spus că nu crede în providență. Chiar dacă nu-l place pe Putin, a citat incorect din alt Vladimir – Nabokov – care ar fi scris că “viața este o singură scânteie între două eternități.” Dacă ar fi fost mai aplecat spre cunoaștere, ateul Gilmore ar fi știut că autorul bestsellerului Lolita a notat altfel, fiind creștin de origine rusă, provenind dintr-o familie cu blazon, obligată de bolșevici să fugă din Rusia: „viața este o lumină vie între două entități întunecate.”
Bătrânul Roger Waters a rămas un rebel de modă veche, având același limbaj necolocvial cu f..ck off, precum generațiile old school. În pedanteria sprâncenelor rindeluite, a năsucurilor pudrate, a botoxurilor străvezii sub clar de lună, Waters devine un pedagog interzis.
Noile generații trebuie să aibă spiritul rebel dirijat de inteligenții planetei, nu indusă de proscrișii minunatei lumi noi.
De ce să ne mai mirăm de decrepirea unor povești, când sub ochii noștri monnștri sacri se picură pe fosta lor sacralitate. Sau poate am fost noi prea naivi, când vedeam imagini cu seceri și ciocane distruse, lagăre incendiate și mesaje pentru pace. De fapt, aici e vina lui Roger Waters nu cântă la masa lor, a celor care conduc azi lumea.
Marius Ghilezan
